Noi Forme De Muncă Şi Activităţi În Societatea Bazată

noi forme de muncă şi activităţi în societatea bazată pe informaţie şi cunoaştere prof.dr. ion gh. roşca1, asist.drd. marian stoica2

Noi forme de muncă şi activităţi în societatea
bazată pe informaţie şi cunoaştere
Prof.dr. Ion Gh. ROŞCA1, Asist.drd. Marian STOICA2
Introducere
Ritmul rapid şi incremental al dezvoltării tehnologiei informaţie şi
comunicaţiilor (TIC) a determinat apariţia noii economii, digitală,
care tinde să se globalizeze la nivel mondial. În cadrul ei, individul
şi micile întreprinderi, alături de marile companii, au mai multe
oportunităţi ca niciodată de a juca un rol important în societate.
Economia digitală este caracterizată de mutaţii radicale în natura
muncii şi a relaţiilor de muncă, cu implicaţii profunde asupra
stilurilor de muncă şi viaţă ale oamenilor. Piaţa muncii a cunoscut în
ultimul deceniu o dezvoltare puternică, tinzând şi ea să se
globalizeze. Telelucrul, teleactivităţile, telesocializarea etc.,
reprezintă activităţi moderne, caracteristice unei societăţi
informaţionale bazate pe cunoaştere, spre care ţinteşte şi România..
Teoria economiei digitale completează pe cea clasică, a locaţiei şi
economiei spaţiale, care îşi concentrează atenţia asupra a două
caracteristici globale ale vieţii economice: timpul şi spaţiul
(cunoscute în literatura de specialitate şi ca distanţă şi zonă). Este
clar faptul că piaţa forţei de muncă din societatea bazată pe
informaţie şi cunoaştere este direct influenţată de cele două
caracteristici, constrângerea geo-spaţială asupra muncii tinzând să
lipsească din ce în ce mai mult. În teoria clasică a locaţiei şi a
economiei spaţiale, rolul distanţei era reflectat în cheltuielile de
transport care afectau nu numai preţurile de pe piaţă, dar şi locaţia
condiţiilor favorabile producţiei, iar rolul zonei impunea ca
preţurile diverselor produse să fie delimitate geografic. Deşi
modelele spaţiale sistematice asociate fenomenului geo-spaţial al
muncii au făcut obiectul cercetărilor multor specialişti din domeniu
(Cantillon, Steuart, Smith), meritul dezvoltării teoriei clasice a
locaţiei şi a economiei spaţiale aparţine economiştilor germani, în
frunte cu Johann Heinrich von Thünen (prima lucrare „Statul izolat”,
1826). [5]
Noua economie este caracterizată de numeroase e-activităţi, cum ar fi
e-educaţia, e-medicina, e-afacerile, e-guvernul, e-comerţul etc. De
multe ori, terminologia e-activităţi este înlocuită cu teleactivităţi.
Evident, e-activităţile nu pot suplini toate activităţile dintr-o
societate. Mineritul, agricultura, siderurgia, tâmplăria etc. se vor
moderniza mult în noua economie, dar vor fi lipsite de e.
1.
Telemunca şi munca la distanţă
O definiţie suficient de generală şi clară pentru munca la distanţă
este dificil de găsit. O formulare rezonabilă poate fi: “munca
efectuată de o persoană aflată într-un loc diferit de persoana
(persoanele) care o supraveghează direct şi/sau o plătesc pentru munca
efectuată” [3] . Se observă că accentul se pune pe lucrătorul
individual şi nu pe organizaţie.
Telemunca este definită adesea ca fiind utitilizarea tehnologiei
telecomu-nicaţiilor pentru a înlocui, compet sau parţial, deplasarea
spre locul de muncă şi înapoi acasă. Telemunca este, deci, munca la
distanţă bazată, în esenţă, pe utilizarea TIC. În sene invers, nu
orice formă de muncă la distanţă este telemuncă. Atât ca răspuns la
problemele interne ale lumii afacerilor, cât şi ca strategie a
managementului cererii de transport, telemunca capătă o acceptare tot
mai largă în lume. În SUA, Guvernul Federal şi statele California,
Hawaii, Washington, Arizona, Florida, Minnesota şi Connecticut se află
în diferite stadii de instituţionalizare, implementare, planificare
sau cercetare a programelor de telemuncă. Numeroase alte programe sunt
în curs de dezvoltare, implicând guvernele locale şi/sau sectorul
privat. Eforturi semnificative pentru implementarea telemuncii se fac,
de asemenea, în Marea Britanie, Olanda, Finlanda, Germania, Franţa şi
alte state europene, precum şi în Japonia şi Australia [1].
Privită din punct de vedere etimologic, telemunca poate avea două
rădăcini: telecommuting, care este termenul preferat de Comunitatea
Europeană pentru a descrie lucrul la distanţa utilizând TIC şi
teleworking, termen preferat de SUA. Aceasta nu înseamnă că cei doi
termeni nu se regăsesc utilizaţi atât în Europa cât şi în SUA şi că au
accepţiuni identice. Telemunca este considerat ca un concept abstract,
în contextul varietăţii de alte opţiuni pentru lucrul de la distanţă.
Fiecare dintre opţiunile de lucru la distanţă este clasificată conform
impactului asupra transporturilor şi implicaţiilor manageriale.
Formele de lucru la distanţă pot fi clasificate în: munca la domiciliu
şi în afara domiciliului.
Conceptul de management la distanţă este esenţial pentru telemuncă.
Cel mai mare obstacol în calea acceptării telemuncii de către patroni
este, fără îndoială, întrebarea “De unde ştim că ei muncesc?”. Dacă se
demonstrează că alte forme de muncă au cerinţe manageriale similare,
telemunca ar putea fi mai uşor acceptată. În plus, unele tehnici de
management aparţinând altor forme de muncă ar putea fi adaptate
telemuncii.
Telemunca se asociază, de obicei, activităţilor la care
intrările/ieşirile sunt informaţii, iar rezultatele pot fi transmise
prin componente TIC. Datorită acestui fapt, locul de telemuncă se
numeşte birou virtual (virtual office) iar conceptele de telemuncă şi
birou virtual se confundă (inclusiv în acest studiu).
Conceptul de birou virtual acoperă o arie largă a domeniilor în care
telemunca se poate manifesta, de la nivelul ocazional, în care
angajatul îşi petrece majoritatea timpului de lucru la sediul
societăţii până la nivelul mobilităţii totale, în care angajatul nu
este prezent la un sediu fix, prestând servicii de oriunde. Tehnologia
informaţiei, serviciile profesioniste şi industria de bunuri de consum
au grăbit introducerea programului virtual, dar rata dezvoltării
noilor forme de muncă este încă destul de redusă.
Costurile şi facilităţile oferite lucrătorilor sunt principalele
avantaje ale biroului virtual, dar dezavantaje precum contactul slab
cu o organizaţie, cu mediul organizaţional şi managerial al acesteia,
dificultăţile de comunicare cu personalul de pe acelaşi nivel ierarhic
sau de pe niveluri ierarhice diferite, accesul dificil la resurse
materiale, conduc în continuare la o abordare precaută a telelucrului.
Cu toate acestea, în anumite domenii de activitate şi pentru anumite
categorii de personal, formele flexibile de muncă pot constitui o
alternativă atrăgătoare, convenabilă şi, mai ales, profitabilă pentru
ambele părţi ale contractului de muncă. [3]
Biroul virtual este un concept care se referă, de fapt, la o gamă
alternativă vastă de moduri de muncă, cu grade diferite de mobilitate
sau de prezenţă la un anumit sediu fix de lucru. Principalele
modalităţi de exprimare a biroului virtual, în funcţie de gradul de
libertate a angajatului sunt: telemunca ocazională, telemunca
semimobilă, telemunca cu program aleator, telemunca la domiciliu şi
telemunca cu mobilitate totală.
 Telemunca ocazională se referă la acei angajaţi care îşi desfăşoară
activitatea, în principal, la sediul organizaţiei şi, ocazional, o zi
pe săptămână, de exemplu, la domiciliu. Forma de muncă a fost
primacare a apărut şi este, în acest moment, cea mai des întâlnită în
activităţi de cercetare, proiectare, programare a calculatoarelor,
contabilitate etc., cu precădere în marile companii. Pricipalul
avantaj al telemuncii ocazionale îl constituie flexibilitatea mai mare
a muncii faţă de contextul clasic, conducând, în multe cazuri, la
creşterea productivităţii muncii individuale. Deoarece se reduce
numărul de zile de ocupare a unui spaţiu organizaţional, costurile de
întreţinere a lui scad şi, deoarece lucrul virtual este redus, nu sunt
necesare investiţii în schimbarea managementului organizaţiei.
Exprimând sintetic, se poate spune că telemunca ocazională este o
modalitate de a munci cu avantaje importante, riscuri şi investiţii
minime.
 Telemunca semimobilă este un pas avansat faţă de varianta
ocazională, deoarece implică o mobilitate sporită a angajaţilor faţă
de un spaţiu fix de muncă, dar presupune, în continuare, o legătură
permanentă cu biroul fizic, după un program prestabilit.
Caracteristicile muncii derivă din aceea că angajaţii, atunci când
sunt programaţi să lucreze la sediul organizaţiei, nu au locuri fixe
de lucru. Când vin la serviciu, primesc telefon mobil şi calculator
portabil şi sunt repartizaţi într-un spaţiu disponibil în acea zi.
Acest tip de birou nu este destul de generalizat, deoarece ridică o
serie de probleme organizaţionale, manageriale, psiho-sociale şi de
adaptare. Se impune crearea şi gestionarea unui program riguros de
lucru, ţinând cont de programările venirilor angajaţilor la serviciu,
precum şi evidenţa spaţiilor (birourilor fizice) pentru fiecare zi în
parte. Problemele de adaptare a angajaţilor constau în faptul că nu
sunt legaţi sentimental de un loc de muncă fizic, care le-ar da o mai
mare siguranţă şi un grad ridicat de confort. De asemenea, lipsa
contactului prelungit cu aceiaşi colegi de muncă, a muncii în echipă
şi sentimentul izolării pot duce, pentru anumiţi indivizi, la o
scădere a productivităţii.
 Telemunca cu program aleator combină munca la domiciliu cu cea la
sediul organizaţiei sau al clienţilor acesteia, în proporţii diferite.
Angajaţii vin la serviciu aleator, în funcţie de necesităţile curente
ale sarcinilor primite. Ei nu au un loc fix de muncă în sediul
organizaţiei. Atunci când un angajat trebuie să vină la serviciu,
trebuie să-şi anunţe din timp programul, pentru a i se rezerva (tip
hotel) un birou în care să-şi instaleze calculatorul, să-l lege la
reţeaua organizaţiei, să poată da şi primi telefoane şi să fie în
contact cu superiorii şi colaboratorii. Forma de muncă este din ce în
ce mai răspândită la marile companii, fie în centrul marilor oraşe,
fie, cu precădere, în suburbii, unde se găsesc spaţii de închiriat mai
ieftine. Avantajele telemuncii cu program aleator constau în reducerea
traficului rutier, a timpului de deplasare, a cheltuielilor de
transport, conducând la creşterea profitului şi productivităţii
muncii, la scăderea costurilor şi eliminarea stresului, cu
repercusiuni pozitive asupra mediului şi asupra condiţiilor sociale.
 Telemunca la domiciliu presupune translaţia biroului tradiţional de
la sediul organizaţiei la domiciliul angajatului, cu toate dotările
necesare pe care le implică funcţia şi genul de muncă ale persoanei
respective: mobilier, calculator legat în reţea, telefon, fax,
copiator şi alte dotări specifice muncii prestate. Angajaţii îşi
creează un birou dotat complet în propria casă. Cheltuielile cu
dotarea şi întreţinerea birourilor casnice cad în sarcina
organizaţiei, care câştigă prin faptul că nu mai închiriază birouri.
Tipul de telemuncă este răspândit, mai ales, la companiile prestatoare
de servicii pentru clienţi, informatice, de publicitate, de
contabilitate, telemarketing etc. Principalul avantaj al muncii la
domiciliu constă în flexibilitatea programului de lucru al
angajatului, care trebuie să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu,
dar nu este obligat la un orar strict de muncă. Cheltuielile cu
întreţinerea biroului casnic sunt mult mai mici decât cele pentru
întreţinerea unui birou la sediul organizaţiei. Este adevărat, însă,
că tipul de muncă nu poate fi accesibil decât angajaţilor care deţin
spaţiu de locuit în care se poate amenaja un birou, cu toate dotările
şi condiţiile prielnice pentru a-şi desfăşura activitatea fără
perturbaţii.
Se disting mai multe tipuri de telelucru la domiciliu. O primă
clasificare poate fi în telelucru la domiciliu part-time şi full-time.
O altă abordare presupune împărţirea în telelucru off-line şi on-line.
Telelucrătorii on-line sunt conectaţit permanent la reţeaua de lucru.
De exemplu, răspund la apelurile telefonice redirecţionate prin
intermediul unor tehnologii speciale, munca lor este controlată mai
mult de tehnologie şi implică flexibilitate redusă în organizarea
programului de lucru. Telelucrătorii off-line îşi organizează munca
mult mai simplu, lucrează pe calculatorul personal şi se conectează la
reţeaua unităţii numai dacă trebuie să transfere şi să încarce fişiere
sau să-şi verifice poşta electronică etc. Aceştia pot fi, de exemplu,
creatori de software, cercetători etc. O imagine seducătoare îi
înfăţişează pe telelucrătorii off-line muncind într-o casă de vacanţă
sau într-o locuinţă de la ţară, departe de problemele vieţii de la
oraş (şi de problemele transferului rezultatelor muncii lor). Oricum,
se porneşte de la premisa că fiecare îşi alege singur stilul său de
viaţă. În practică, fiecare telelucrător trebuie să dispună acasă de
un spaţiu adecvat pentru a fi capabil să muncească fără să existe
vreun efect negativ în viaţa lui particulară. Condiţia este să existe
spaţiu separat pentru un birou, în care să poată fi instalat
echipamentul de lucru.
Experienţa persoanelor care lucrează la domiciliu nu se aseamănă cu a
celorlalţi, termenul de telelucru neputând fi generalizat. Experienţa
individuală poate fi pozitivă sau negativă şi depinde de influenţa mai
multor factori: munca prestată, statutul profesiei, modalitatea de
retribuire, condiţiile care decurg din profesie, condiţiile de viaţă
de la domiciliu, circumstanţele personale ale lucrătorului la
domiciliu etc.
Telelucrul la domiciliu are avantaje, dar şi dezavantaje (tabelul 1).
Cel mai mare dezavantaj se referă la consecinţele izolării faţă de
colegi şi grupuri sociale de lucru.
Tabelul 1 - Implicaţiile telelucrului la domiciliu
--------------------------------------------------
Avantaje
Dezavantaje (riscuri)
Libera alegere a timpului de lucru.
Pericolul de a munci prea mult; pierderea sporurilor de noapte,
week-end sau vacanţe.
Lucrătorul nu este deranjat.
Lucrul este amânat din cauza unei afecţiuni medicale sau nu se dă
atenţie bolii; în cazul unei boli, nu se ştie cine-i va ţine locul;
dacă copiii sunt bolnavi, nu are dreptul de a-şi amâna termenele de
predare a lucrărilor; problemele familiale nu pot fi ignorate.
Puţine conflicte cu colegii sau cu superiorii.
Pierderea comunicării cu colegii.
Comportamentul nu poate fi controlat sau monitorizat.
Pierderea evaluării muncii şi a performanţelor, concomitent cu
recunoaşterea acestora.
Scăderea timpului şi costului afectat transportului.
Standardele de la locul de muncă nu sunt garantate; protecţia muncii
la domiciliu şi sfaturile inspectorilor sunt limitate; defectarea
echipamentelor, pierderea/accesarea neautorizată a datelor.
Împletirea mai uşoară a muncii cu responsabilităţile familiale.
Influenţe asupra vieţii particulare.
Supravegherea mai uşoară a copiilor.
Lucrătorii nu mai ştiu cum se dezvoltă compania; pierderea
posibilităţii de promovare; neparticiparea la evenimentele firmei;
apariţia a două clase de lucrători: cei care au activităţi potrivite
pentru telelucru, cei care au spaţiu corespunzător pentru telelucru;
permanentizarea statutului de telelucrător; participarea la activităţi
prin intermediul unui reprezentant al intereselor lucrătorilor
(consilii, asociaţii etc.).
 Telemunca cu mobilitate totală presupune inexistenţa unui birou
fizic, la sediul organizaţiei sau la domiciliu. Angajaţii îşi
desfăşoară munca fie la sediul clienţilor, fie în autoturism, în care,
prin dotări corespunzătoare, îşi construiesc un birou mobil. Tipul de
muncă a apărut înainte de era telelucrului, prin comis-voiajorii
specializaţi în vânzarea de bunuri şi servicii. Telemunca cu
mobilitate totală este adoptată, cu precădere, de companii care vând
diferite produse prin angajaţii lor, fără a avea magazine de
desfacere, relaţia client-furnizor fiind mai directă şi mai
avantajoasă pentru ambele părţi.
Cele mai multe dintre organizaţii nu adoptă decât unul sau cel mult
două forme ale biroului virtual. Marile companii naţionale sau
transnaţionale, pot îmbina toate formele prezentate, împreună cu
modalităţile clasice, în funcţie de natura activităţilor desfăşurate,
de condiţiile specifice zonei geografice în care există şi de
structura personalului implicat în cadrul companiei. Fără să pară
surprinzător, domeniul în care telemunca s-a dezvoltat cel mai repede
şi este larg răspândită este tot cel al tehnologiei informaţiei.
Companii precum IBM, AT&T, Pacific Bell, Hewlett-Packard, Compaq,
Xerox sunt recunoscute că utilizează frecvent diferitele tipuri de
birouri virtuale. Industria bunurilor de consum este, de asemenea,
propice utilizării biroului virtual (de exemplu, Procter&Gamble, care
desfăşoară activităţi comerciale care traversează canale
internaţionale).
2.
Negocierea telelucrului
Negocierea telelucrului presupune existenţa unui ”status quo” între
angajat şi angajator. Negocierea propriu-zisă trebuie să atingă o
serie de aspecte care, în principal, se referă la următoarele
probleme:
*
Telelucrătorii trebuie să fie angajaţii unei companii şi nu
lucrători pe cont propriu.
*
Pentru a evita izolarea, contactele lucrătorilor cu firma trebuie
să fie periodice.
*
Telelucrătorul la domiciliu trebuie să aibă o cameră separată şi o
linie telefonică, pentru care angajatorul va suporta cheltuielile.
*
Telelucrătorii trebuie să se întâlnească în mod regulat şi să ţină
legătura cu ceilalţi telelucrători prin intermediul poştei
electronice sau al telefonului, toate cheltuielile aferente fiind
suportate de angajator.
*
Săptămânal, telelucrătorii trebuie să poată purta discuţii cu
managerul sau superiorul lor.
*
Telelucrătorii trebuie să primească aceleaşi tranşe de plată şi
facilităţi ca şi ceilalţi angajaţi, inclusiv concediul de odihnă.
Trebuie stabilit un număr de ore de lucru şi telelucrătorii
trebuie să fie incluşi în dezvoltarea carierei şi în programele de
perfecţionare.
*
Echipamentele TIC trebuie furnizate, plătite, instalate,
întreţinute şi asigurate de angajator.
*
Angajatorul trebuie să-şi dea acordul cu privire la condiţiile de
sănătate şi securitate şi să îşi asume riscurile asociate. El
trebuie să aibă responsabilităţi legale pentru orice accident de
muncă, pagube materiale sau intelectuale ale telelucrătorului.
*
Telelucrătorii trebuie să aibă acces la reprezentarea în
asociaţiile profesionale şi dreptul de întrunire în afara orelor
de lucru. Consultanţii în probleme de sănătate şi securitate şi
reprezentanţii asociaţiilor profesionale trebuie să-i poată vizita
pe telelucrători.
*
Telelucrul se desfăşoară conform voinţei proprii, iar
telelucrătorii trebuie să aibă dreptul să se întoarcă la modul de
lucru clasic (la birou) când doresc şi dacă decid acest lucru.
În continuare sunt descrise principiile negocierii contractelor de
telelucru urmate de unele comentarii.
1. Statutul angajării.
======================
Principiu: Telelucrul nu trebuie să fie o scuză pentru a acorda
condiţii mai slabe. Statutul angajatului trebuie menţinut, angajatorul
neputându-l modifica fără acordul telelucrătorului.
Comentariu: Telelucrătorii trebuie să-ţi menţină statutul de angajat
cu drepturi depline, ferindu-se să devină colaboratori sau consultanţi
independenţi. În 1982, societatea de asigurări de viaţă California
Western le-a oferit câtorva agenţi oportunitatea de a lucra acasă, la
fel cum ar fi lucrat la firmă. Ei au devenit consultanţi plătiţi dar
nu li s-au oferit comisioane. La 1 decembrie 1985, opt persoane şi-au
dat demisia şi au dat în judecată compania, calificând contractul
independent ca un subterfugiu pentru a nu le plăti comisioanele. Cazul
a fost stins de companie în 1988, fără a se mai ajunge în faţa
instanţei, pentru o sumă de bani ţinută secretă, iar programul de
telelucru a fost sistat.
2. Lucrul parţial la domiciliu.
Principiu: Telelucrătorii la domiciliu trebuie să muncească numai o
parte din timp, cât ar face-o şi la un loc de muncă clasic.
Comentariu: Telelucrătorul trebuie să-şi impună un program riguros de
lucru, astfel încât să nu diminueze timpul liber la care are dreptul,
ca şi lucrătorii din sistemul clasic. Una din problemele muncii la
domiciliu este dată de termenul de finalizare a lucrării.
Telelucrătorii pot avea impresia că lucrează prea mult, neglijându-şi
viaţa cotidiană. Flexibilitatea asociată telelucrului poate încuraja
tendinţa de creştere a timpului afectat muncii, alternativă
nesatisfăcătoare pentru un orar de lucru bine determinat. De asemenea,
unele servicii trebuie furnizate în afara programului (de exemplu,
serviciile de oferire a informaţiilor).
3. Telelucrul este ales voluntar.
Principiu: Telelucrul trebuie să fie alegerea voluntară a angajatului
iar telelucrătorii trebuie să aibă dreptul de a se reîntoarce la locul
de muncă convenţional.
Comentariu: Pe termen lung, principiul poate fi ameninţat de
transformarea companiei în birouri închise. Situaţia se poate schimba
şi când compania lansează noi recrutări de telelucrători sau, mai
simplu, îi invită pe angajaţii existenţi să lucreze acasă.
4. Echipamentul şi spaţiul.
Principiu: Angajatorul trebuie să furnizeze telelucrătorilor
echipamentul necesar lucrului, respectând condiţiile de sănătate şi
securitate.
Comentariu: Echipamentele telelucrătorilor trebuie să fie similare
celor utilizate la locul de muncă clasic, iar angajatorul va suporta
toate cheltuielile, inclusiv cele destinate organizării: telefon,
legătură la reţea, împământare etc. Există riscul ca celor care
lucrează acasă să li se repartizeze mobilier neadecvat şi echipamente
uzate moral.
5. Plata cheltuielilor.
Principiu: Angajatorul trebuie să suporte cheltuielile adiţionale ale
telelucrătorilor la domiciliu. Înţelegerile cu telelucrătorii pot
varia în funcţie de zona geografică. Comentariu: Tendinţa
angajatorilor de a nu oferi compensaţii, susţinând că telelucrătorii
au câştiguri din economiile pe care le fac la costurile cu
comunicaţiile (telefon, internet, energie electrică) şi cu
transportul.
6. Dreptul la viaţa particulară.
Principiu: Telelucrătorii trebuie să poată face distincţie între muncă
şi viaţa privată.
Comentariu: Este unul dintre principiile care se respectă cel mai
greu. Telelucrătorul nu trebuie să “amestece” problemele serviciului
cu cele casnice. Se susţine că principiul face distincţie între
telelucrătorii buni şi ceilalţi.
7. Urmărirea şi controlul activităţii.
Principiu: Necesitarea inspectării condiţiilor de lucru şi de
securitate de către reprezentanţii asociaţiilor profesionale şi
organismelor sanitare nu trebuie să intre în conflict cu dreptul
telelucrătorilor la intimitatea casnică.
Comentariu: Angajaţii au obligaţia de a asigura un mediu de lucru
protejat şi de a permite inspecţii la locul de muncă. Angajatorii
trebuie să poată utiliza metode electronice de urmărire, care să
permită monitorizarea de la distanţă a performanţelor angajaţilor (de
exemplu, căi de acces la produsele program, contorizarea apelurilor
telefonice şi înregistrarea acestora şi, uneori, supravegherea prin
camere de luat vederi). Se poate induce o îngrijorare privind viaţa
privată, mai ales că se lucrează la propriul domiciliu. Dreptul
lucrătorilor la intimitate trebuie tratat ca o problemă fundamentală a
drepturilor omului.
8. Grija pentru copii.
Principiu: Pe durata serviciului, telelucrătorii la domiciliu nu
trebuie să-şi facă griji pentru copii.
Comentariu: Datorită flexibilităţii programului de lucru, telelucrul
este benefic pentru părinţi şi cariera acestora. El apropie părinţii
de copii. Cu toate acestea, grija faţă de copii nu trebuie să afecteze
obligaţiile angajatului. De aceea, nu se elimină total aranjamentele
părintelui angajat pentru îngrijirea copiilor (bonă, doică, creşă,
grădiniţă, bunici etc.).
9. Izolarea şi dezvoltarea carierei.
Principiu: Trebuie instituite modalităţi de protejare a
telelucrătorilor în ceea ce priveşte riscul izolării şi al depresiilor
nervoase. Aceasta este o problemă de sănătate şi securitate.
Telelucrătorii trebuie să aibă oportunităţi de afirmare şi promovare
în carieră.
Comentariu: Pe termen lung, după ce a trecut perioada de “plăcere”,
izolarea poate deveni o problemă. Telelucrătorii pierd din educaţia şi
îndrumarea pe care le primesc cei care lucrează clasic. Ei nu au acces
la învăţarea informală de care au parte oamenii care intră în contact
şi discută cu colegii la muncă.
10. Libertatea asocierii profesionale.
Principiu: Telelucrătorii trebuie să aibă acces la asociaţiile
profesionale, iar acestea să aibă dreptul de a inspecta locurile de
muncă de la domiciliu, pentru a se informa despre condiţiile asigurate
de angajator. Telelucrătorii trebuie să beneficieze de facilităţi prin
care să consulte asociaţiile din care fac parte, să fie înştiinţaţi cu
privire la noi job-uri şi ocazii de avansare.
Comentariu: Asociaţiile trebuie să ofere detalii în privinţa aderării
fiecărui telelucrător în parte. Asociaţiilor trebuie să li se
garanteze dreptul de a comunica direct cu angajaţii prin intermediul
poştei electronice, a sistemului electronic de comunicaţii al
angajatorului etc. Telelucrătorii trebuie să aibă posibilitatea de a
participa la deciziile asociaţiilor şi de a-şi asuma îndatoriri în
calitate de membri ai acestora. A lucra la domiciliu şi a fi
reprezentat şi reprezentant în asociaţii trebuie să fie lucruri
compatibile.
3.
Teleactivităţile
Teleactivitatea este o activitate social-economică bazată pe
individualizare, interactivitate şi sisteme de telecomunicaţii, în
scopul de a conecta la distanţă persoane şi/sau organizaţii, având un
impact social şi ambiental mult mai mare decât alte forme de
activitate [2] [4]. Teleactivităţile pot fi sociale, precum
teleeducaţia, telemedicina, telesocializarea sau economice, precum
comerţul electronoic, afacerile electronice, afacerile bancare
electronice, telecooperarea, telemarketingul etc. Lucrătorii implicaţi
în teleactivităţi prestează muncă si, uneori, telemuncă. De exemplu,
instructorul din cadrul unui sistem de învăţământ la distanţă poate
lucra la sediul universităţii, prestînd muncă de o factură specială în
raport cu învăţământul clasic sau la domiciliul său, ca telemuncă.
Deci, termenul de teleactivitate nu trebuie confundat cu cel de
telemuncă. Relaţia dintre teleactivitate şi muncă (sau telemuncă) este
una de la complex la simplu (de la general la particular). Toate
teleactivităţile se bazează pe comunicarea de la distanţă, în special
prin Internet. Studiul actual surprinde, ca exemplificare, doar câteva
dintre teleactivităţile regăsite, deja, în viaţa cotitiană.
1. Teleeducaţia. Educaţia la distanţă implică utilizarea metodelor noi
pentru îmbunătăţirea accesului la sistemul educaţional, din punct de
vedere al timpului şi spaţiului. Sistemul educaţional este concentrat
mai mult pe învăţare decât pe predare. Tendinţa a fost o influenţă
puternic în ultimul deceniu de noile dezvoltări ale ştiinţelor sociale
şi cognitive. Dezvoltările aduse teoriei educaţionale au schimbat
natura sistemului de învăţare, precum şi percepţia persoanei care
studiază asupra acestui sistem. Teleeducaţia a apărut prntre primele
activităţi specifice societăţii informaţionale şi a cunoscut o
adevărată explozie odată cu dezoltarea internet-ului. Rădăcinile
teleeducaţiei se găsesc în 1840, când părintele stenografiei, Sir
Isaac Pitman a introdus pentru public corespondenţa, instruirea şi
evaluarea prin poşta clasică (prin curier). Teleeducaţia implică şi
educaţia la distanţă, care are ca principale ţinte formarea continuă,
instruirea cercetătorilor ştiinţifici, comunităţilor izolate sau
defavorizate geografic etc.
Rolul instituţiilor de învăţământ în transferul cunoştinţelor,
aptitudinilor şi valorilor se schimbă, într-o lume în care
informaţiile sunt accesibile prin sisteme moderne de informare şi
comunicare. Educaţia devine parte integrantă a procesului de
globalizare. Globalizarea educaţională este accelerată de noile TIC,
care introduc nu numai noi forme de educaţie şi noi actori în procesul
de dezvoltare şi furnizare a cunoştinţelor, ci impun un nou concept
privitor la educaţie, în sensul tratării acesteia ca pe un serviciu.
Teleeducaţia presupune trecerea de la modelele tradiţionale de
învăţare şi evaluare spre metode virtuale. Translaţia poate deveni
posibilă dacă sunt îndeplinite câteva cerinţe fundamentale: definirea
clară de către instituţiile de învăţământ a politicilor şi
strategiilor privind TIC; dezvoltarea unei infrastructuri
corespunzătoare pentru utilizarea noilor TIC; asigurarea accesului la
internet pentru instituţiile şi indivizii implicaţi; redefinirea
rolului cadrelor didactice; noi relaţii instructor-instruit; noi forme
de învăţare şi evaluare; încredere în sistem şi recunoaşterea lui,
eventual prin acreditări etc.
Universităţile virtuale au ca obiective majore: dezvoltarea
metodologiilor şi programelor pentru creşterea fondului de material
didactic, interconectarea mijloacelor media, diseminarea informaţiilor
utilizând tehnologii interactive sincrone şi asincrone; creşterea
impactului educaţional calitativ şi cantitativ asupra grupurilor
ţintă. O altă entitate specifică formelor moderne de educaţie este
teleclasa, care reprezintă o sală dotată cu echipamente pentru video
şi teleconferinţe, ecrane TV, acces la Internet, casetofoane, software
pentru multimedia etc.
În cadrul sistemului de teleeducaţie trebuie create: un context
tehnologic, care să ofere cursanţilor accesul la o multitudine de
mijloace de informare şi de surse pentru educaţie; un context
educaţional, care să implice atât cadrele didactice cât şi cursanţii.
Materialele didactice care vor fi proiectate trebuie să corespundă
cerinţelor tehnologice şi educaţionale.
2. Telemedicina. Domeniul medical şi al educaţiei sanitare constituie
un teren fertil pentru dezvoltarea proiectelor telematice, cu impact
major atât la nivelul pacienţilor şi cadrelor medicale, cât şi la
nivelul societăţii, în general. Ca formă nouă de activitate, specifică
societăţii informaţionale (dar cu rădăcini mai adânci în istorie),
telemedicina a fost definită prin utilizarea telecomunicaţiilor pentru
furnizarea informaţiilor şi serviciilor medicale. În accepţiunea
Asociaţiei Americane de Telemedicină, telemedicina este definită ca „schimb
de informaţie medicală utilizând comunicaţiile electronice, în scopul
asigurării sănătăţii şi educaţiei pacienţilor sau furnizării
servicilori de asistenţă sanitară”. Din definiţie se observă gradul de
generalitate determinat de inexistenţa restricţiilor referitoare la
natura informaţiilor transmise, a modului efectiv în care se face
transferul sau a modului în care urmează să fie utilizate
informaţiile.
Conceptul de telemedicină nu este nou. Prima generaţie a sistemelor de
telemedicină a apărut la începutul anilor ’60, dar primul proiect de
telemedicină a fost iniţiat în 1959 în Nebraska, SUA, unde s-au
folosit servicii video interactive pentru a se oferi consultaţii de
psihiatrie cetăţenilor aflaţi în zone geografice greu accesibile.
Serviciul este cunoscut sub numele de telepsihiatrie. Alte subramuri
ale telemedicinei sunt: teleradiologie, telepatologie,
teledermatologie, telepediatrie, teleoftalmologie, teleendoscopie,
consultaţii medicale la distanţă, educaţie medicală continuă etc.
Tehnologia utilizată în telemedicină poate merge de la un simplu
telefon până la supertehnologie, care să includă echipamente de
video-conferinţe, comunicaţii prin infraroşu şi sateliţi. Indiferent
de modalitatea de realizare a consultaţiei clinice electronice la
distanţă, telemedicina trebuie să îndeplinească o serie de obiective,
dintre care cele mai importante sunt: să ofere posibilităţi de
tratament cât mai aproape de locuinţa pacientului; să ofere un nivel
ridicat al calităţii serviciului medical; să ofere expertiză medicală
pentru toţi pacienţii, indiferent de domiciliu; să asigure accesul
pacienţilor la informaţiile medicale; să asigure securitatea şi
confidenţialitatea datelor despre pacienţi; să asigure evitarea
repetării examenelor de laborator şi a analizelor medicale; să asigure
pregătirea continuă a personalului medical; să asigure utilizarea
adecvată a resurselor locale şi regionale etc. Atingerea obiectivelor
asigură cerinţa cheie pentru medicină: calitatea evaluării şi
diagnosticării medicale. Practicarea telemedicinei conduce la
reducerea substanţială a timpului de aşteptare a pacientului între
examinarea şi informarea de către un medic generalist. Identificarea
timpurie a problemelor şi aplicarea tratamentului corespunzător
îmbunătăţesc posibilitatea recuperării efective pentru pacient.
Ca orice teleactivitate, telemedicina ignoră dimensiunea spaţială,
neexistând diferenţe calitative între serviciile medicale oferite unui
pacient apropiat faţă de cele ale unuia îndepărtat. Telemedicina face
posibilă descentralizarea serviciilor de sănătate, astfel încât
pacientul poate fi tratat aproape de domiciliul său.
Există două tehnologii diferite care fac posibilă funcţionarea
telemedicinei. Prima, numită stochează şi transmite (store and
forward) este folosită pentru transferul imaginilor digitale de la o
locaţie la alta. Imaginea obţinută cu ajutorul unei camere video
digitale este stocată pe suport magnetic şi apoi transmisă spre
destinaţie. Din categoria aplicaţiilor acestei tehnologii fac parte
teleradiologia, telepatologia, teledermatologia etc. A doua se bazează
pe televiziunea interactivă bidirecţională (two-way interactive
television) şi se poate utiliza în domenii precum: psihiatrie,
medicină internă, cardiologie, pediatrie, obstretică-ginecologie etc.
Tehnologia permite simularea unui consult „faţă în faţă” între medic
şi pacient.
Telemedicina nu este utilizată doar pentru interacţiunea strict
profesională medic-pacient, ci şi pentru stabilirea legăturilor
medic-medic sau pacient-pacient, în vederea schimbului de informaţii
sau a îmbunătăţirii educaţiei medicale.
3. Cibermarketing. Marketingul în lumea virtuală, utilizând
Internet-ul, nu este conceptual diferit de cel clasic, dar cunoaşte
modalităţi diferite de expresie şi o dinamică fără precedent. Evoluţia
marketing-ului a cunoscut o serie de etape, de la cel clasic, la
telemarketing (realizat prin telefon sau televiziune), e-marketing
(realizat prin Internet) şi ajungând la cibermarketing (realizat prin
utilizarea tuturor facilităţilor oferite de noile tehnologii ale
informaţiei şi comunicaţiei). [2] [3]
În contextul virtual, marketingul devine indisolubil legat de
activitatea de vânzare, de comerţul electronic şi de afacerile
electronice. Activităţile de cibermarketing rezidă în intersecţia a
trei domenii – marketing, economie şi tehnologie – şi are menirea de a
trasa un nou trend şi de a identifica implicaţiile majore pentru
afaceri şi viaţa socială. Etapele principale pe care trebuie să le
parcurgă o organizaţie pentru a crea şi implementa marketingul online
sunt următoarele: clarificarea elementelor majore ale noului tip de
marketing în contextul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei;
identificarea aspectelor cheie ale tehnologiei, care activează
capacităţile cibermarketingului; stabilirea exactă a caracteristicilor
tehnice şi tehnologice care vor fuziona cu aspectele teoretice ale
marketingului clasic; înţelegerea aspectelor economice care guvernează
emergenţa noului stil de marketing în contextul utilizării
Internet-ului.
Cibermarketingul trebuie privit ca o politică de informare online sau
ca un marketing online centrat pe consumator. Cel mai important
element al politicii de marketing orientat pe client îl reprezintă
membrii înregistraţi ca utilizatori. Forţa care guvernează
cibermarketingul este clientul. Costul redus şi eficienţa ridicată ale
lumii virtuale, precum şi răspândirea mondială a reţelelor de
calculatoare conferă marketerilor oportunităţi fără precedent în ceea
ce priveşte noi segmente ţintă ale acţiunilor de marketing, cu
predilecţie orientate către clienţi. Ca urmare a creşterii
interactivităţii, clienţii utilizează din ce în ce mai frecvent
serviciile oferite, investesc timp pentru înţelegerea lor, rămân mai
mult conectaţi online cu producătorii. Interactivitatea este un factor
mai complicat, care depinde de comunicarea directă (dialogul este
posibil când există o comunicare directă între marketer şi client,
fără filtre intermediare sau blocări ale feedback-ului), alegerea
individuală (reţeaua nu este un mediu propriu-zis de comunicare, ci
este mai degrabă un motor de transport al sortimentului, părerilor,
alegerii şi tranzacţiilor) şi tehnologia prietenoasă (reţeaua poate fi
un mediu dificil şi provocator pentru unii utilizatori).
Concluzii
În noua ecomie vom asista la câteva transformări importante privind
munca. Prima, şi, poate, cea mai importantă vizează natura ei. Se
presupune că accentul va cădea din ce în ce mai mult pe gândire şi
creaţie. Produsele create vor fi de natură intangibilă – informaţie şi
cunoştinţe. Piaţa forţei de muncă se va globaliza: de exemplu, un “muncitor”
intelectual din România poate fi angajatul unei societăţi de oriunde.
Politica angajării va fi a competenţei intelectuale pe proiect şi nu a
angajării pe viaţă şi pentru toţi, iar riscurile pentru angajaţi se
vor amplifica. Va creşte necesitatea perfecţionării continue, diploma
de absolvire a unei şcoli fiind necesară dar nu suficientă. Relaţiile
dintre angajator şi angajat se vor baza tot mai mult pe cooperare şi
mai puţin pe subordonare. De asemenea, va creşte ponderea telemuncii
în totalul formelor de muncă. Piaţa forţei de muncă va fi influenţată
de efectul ”telestroika”, al liberalizării şi globalizării
informaţiilor şi comunicaţiilor, în care tot mai multe activităţi sunt
desfăşurate de e-cetăţeanul societăţii contemporane.
Utilizarea pe scară largă a tehnologiei informaţie şi comunicaţiilor (TIC)
şi, în consecinţă, investiţiile tot mai ample în acest domeniu, au dat
naştere paradoxului productivităţii TIC, care înregistrează o creştere
sub aşteptări şi, în consecinţă, poate conduce la posibilitatea
nerecuperării cheltuielilor efectuate. Acest lucru se datoreşte
faptului că există o diferenţă, uneori destul de mare, între
“tehnologia oferită” (ceea ce se cumpără şi se instalează) şi
“tehnologia utilizată” (ceea ce înţeleg angajaţii să utilizeze, după
gradul de pregătire, cultură şi adaptare). Pentru a determina
utilizarea la maximum a TIC şi a reduce riscul generat de
compromiterea informatoizării societăţii, datorată unor eventuale
eşecuri economice, este necesară educaţia permanentă a tuturor
lucrătorilor.
Bibliografie
[1] Duval G., Jacot H., Le travail dans la société de l’information,
Éditions Liaisons, Paris, Franţa 2000
[2] Hanson W., Principles of Internet Marketing, South-Western College
Publishing, Ohio, SUA 2000
[3] Vervest P., Dunn A., How to Win Customers in the Digital World,
Springer, Germania 2000
[4] Liikanen, E., Is there a third way for the Internet in Europe?,
Global Internet Summit, Barcelona, 22 mai 2000
[5] Blaug M., Economic Theory in Retrospect, Eitura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti 1992
[6] Roşca Gh. I. ş.a., Internet şi Intranet. Concepte şi aplicaţii,
Editura Economică, Bucureşti, 2000
[7] Nica D., Guvern, cetăţean, societate informaţională, Editura
Semne, Bucureşti, 2001
1 Catedra de Informatică Economică din Academia de Studii Economice
Bucureşti, [email protected]
2 Catedra de Informatică Economică din Academia de Studii Economice
Bucureşti, [email protected]
13